Veronica: Povestea pacientului sau cum sa fii avocatul propriului tau corp, I

Veronica: Povestea pacientului sau cum sa fii avocatul propriului tau corp, I

Am citit undeva ca e bine sa fii avocatul propriului tau corp si am inteles, dar acum multi ani nu stiam.
Povestea incepe undeva prin anul 2000 cand m-am trezit intr-o dimineata cu pete in negre in ochi, ca atunci cand privesti cum arde focul si tot zboara particule de funingine. Am mers la medic oftamolog, atat.
In 2002 am observat ca atunci cand merg prea mult ma impiedic, am zis ca e oboseala.
In 2004 am facut o panuveita (Afectiuni inflamatorii ale ochiului) urata care s-a tot repetat cand la ochiul stang cand la dreptul. Control, tratament, doar la oftamolog. Tot cam prin aceeasi perioada, un coleg mi-a atras atentia ca nu merg cum trebuie, am dat vina pe pantofi, drept pentru care i-am aruncat.
Am ajuns in 2007 cand am inceput sa am o durere in genunchiul drept, ma impiedicam din ce in ce mai des, nu puteam sa apreciez inaltimea pragurilor sau treptelor si iar ma impiedicam, glezna nu ma mai tinea. Nici nu mai conteaza oboseala pe care o aveam, adormeam in autobuz in drumul spre casa. In vara lui 2007 stand de vorba cu o ruda medic am inceput investigatiile pas cu pas. Am mers la un bun ortoped, cunostiinta dealtfel, care dupa ce ma consulta imi spune ca nu pare a fi nimic pe partea de ortopedie, dar poate ar fi bine un RMN cerebral. Trecem la al doilea pas si merg si fac un EMG si dupa consult medicul imi spune ca este o problema neurologica si imi recomanda un RMN. Si iata-ma la sfarsitul lunii septembrie 2007, dupa RMN, cu un bilet de trimitere pentru investigatii cu diagnosticul probabil scleroza multipla. Nici macar idee nu aveam ce inseamna aceasta si nici curiozitatea nu ma rodea sa citesc- mai bine sa nu stiu. M-am internat si au urmat investigatiile, analize, celebra punctie lombara scoasa din uz, teste si alte doua RMN-uri. Cand am ajuns cu trimiterea la spital mi s-a spus sa vin cat mai repede sa fiu inclusa in “programul national”, dar se pare ca viata avea alte planuri pentru mine.
Era o zi frumoasa de toamna si mergeam sa aflu rezultatul analizelor si investigatiilor pe care le facusem in ultimul timp.
“Dumneavoastra nu puteti intra in programul national pentru ca aveti Scleroza Multipla Primar Progresiva, iar pentru aceasta forma nu exista nici un tratament. Partea buna este ca ati avut o evolutie buna, in sensul ca nu ati fost afectata foarte mult, si apreciem ca de cele mai multe ori aceasta evolutie se mentine pe parcursul vietii. Este un studiu si la data la care se va deschide daca sunteti de acord va vom include.”
A fost primul moment in care am realizat ca situatia mea nu este roz, mai deloc. A fost primul moment cand mi-a disparut zambetul si am ramas fara vorbe. Am venit acasa si m-am pus pe plans, am inceput sa citesc, am plans si mai rau; toata lumea ma compatimea; eu am inceput sa imi plang de mila si tot asa am dus-o, un timp, nu prea mult, doua saptamani, doua luni nu mai are importanta pana intr-o zi cand am realizat ca eu sunt vie si inca nu am ajuns victima diagnosticului care tocmai mi se pusese. Am inceput sa imi fac ordine in viata, am inceput sa ma iubesc pe mine, am inceput sa ma bucur de fiecare zi, am privit mai atent la mine. Sanatea este bunul cel mai de pret, iar atunci cand il pierzi incepi sa il apreciezi.
Prin 2009, am cunoscut-o pe Simona, participam la realizarea unui lucrari pe teme medicale. Noi doua si cred ca mai erau doi domni pe post de material didactic, asta ca sa nu existe confuzii. Mi-a placut Simona, mi-a placut optimismul ei, mi-a placut bastonul ei cu floricele, eleganta ei, modul in care vorbeste de parca isi traduce din alta limba, si umorul cu care mi-a povestit despre suferinta ei, si cum e sa fii la grupa “avansati”. De la acea intalnire am inceput sa vad altfel viata si in tot ce am facut am incercat sa imi depasesc limitele, mi-am regasit echilibrul si zambetul.

shares