Povestea unei vieti de luptator: Camelia
Povestea mea cu SM
Ma numesc Camelia Rizea si azi implinesc 52 de ani, din care 23 petrecuti impreuna cu o afectiune numita scleroza multipla.
La inceput, nu m-am identificat cu ea, am fost convinsa ca medicii au gresit diagnosticul, nici nu auzisem de sm si mai ales nu credeam ca aveam sa traiesc cu ea toata viata.
Cred ca va e cunoscuta faza de negare celor asemenea mie.
La 29 de ani eram o femeie sanatoasa, implinita si fericita; ma trezesc intr-o dimineata cu ochii jucand sus-jos precum un televizor stricat de pe vremuri.Nu dau importanta, spun ca e ceva trecator, imi continui ziua plina a unei tinere sotii si mamica unui bebe de 1 an, iar seara plec cu masina la servici (lucram in 3 ture).
A doua zi, nistagmusul (am aflat ca asa se numeste jocul sus-jos al ochilor) devenise mai violent, conduc cu dificultate spre casa si cer ajutor familiei si mergem la spital; oftalmologie , apoi neurologie, internare.
De aici incepe calatoria pentru aflarea diagnosticului care dureaza 1,5 ani pana la al doilea puseu care debuteaza cu nevralgie de trigemen; apoi in lipsa unui tratament adecvat administrat imediat, respectiv solu medrol, mai adaug diplopie, mers ataxic cu baza de sustinere largita, vertij, crize tonico-clonice, parestezii, ameteli, tremuraturi, cred ca aproape tot arsenalul posibil in sm si ajung in final la hemipareza dreapta.
Puseul meu nu se mai sfarsea iar ei nu conteneau sa-mi administreze tot felul de medicamente, inclusiv solumedrol dar prea tarziu. Nu exista in 1999 un protocol pentru scleroza multipla, dar inca nu era pus un diagnostic clar, erau numai suspiciuni, nici interferon in Romania nu era.
Dupa lungi serii de solumedrol, si multe alte incercari de tratament, teste si analize, luni de spitalizare, diagnosticul este pus si mi se propune pensionarea medicala si achizitionarea unui scaun rulant care sa ma ajute.
Adica ajunsesem leguma la 30 ani cu un copil mic, o familie minunata si un servici care imi placea. Nu puteam merge, nu puteam manca singura, nu ma spalam singura, eram dependenta de cineva.
*Norocul* meu a fost ca am facut o infectie la picior care a degenerat spre cangrena si au fost obligati sa opreasca usor corticoterapia care cred ca m-ar fi omorat in scurt timp.
A fost o drama cum cred ca a fost pentru fiecare dintre voi. Prietenii, familia s-au adunat, au venit fiecare cu cate o solutie, un sfat, o idee, si am decis sa merg mai departe si sa incerc metode alopate de tratament.
Era sansa a mea. Medicii mă trecusera pe linia moarta, nu exista tratament, este boala incurabila!
Aveam cea mai puternica motivatie din lume: un baietel care avea putin peste doi anisori, si vroiam sa-l strang in brate, sa ii fiu alaturi cat pot eu si sa pot cat mai mult timp posibil.
Am ales sa urmez regimul lui Valeriu Popa pentru boli grave.Este un regim foarte dur dar ambitia, determinarea,
Credinta in Dumnezeu si familia alaturi au fost premisele succesului meu.
Si am reusit!
Cu rabdare si perseverenta, in lipsa unor specialisti care sa ma ajute, acum sunt convinsa ca m-ar fi ajutat enorm in recuperare, am invatat din nou sa merg, sa mananc, sa vorbesc, sa fac tot ce face un om normal.
Dar eu am fost jos. Mai jos de atat nu se putea si nu am avut alta varianta: Copilul ma striga iar eu nu am putut sa nu ii raspund!
Mottoul meu a fost, este si va fi :
NICIODATA SA NU TE DAI BATUT